Pauza de intuneric

lumina pentru ursici

Apartamentul în care am crescut și-a schimbat decorul odată cu trecerea anilor. Ai mei aveau grijă din când în când să facă schimbări în așa fel încât să devină un loc nou, dar tot același sentiment de acasă păstrează și acum. Unele lucruri au rămas exact la locul lor.

În bucătărie la ai mei e o debara. Când eram mic avea încă vopseaua originală pe interior, un verde pescăresc care îți lasă impresia de atelier mecanic. Din fericire în exterior a fost acoperită cu alb. Găseam tot ce aveam nevoie acolo, era locul plantelor culese în weekend pentru ceaiuri, al dulcețurilor și al licorilor naturale preparate pentru tot felul de dureri, sirop de brad, țuica, vin. Era debaraua cu soluții. Puteam să mă și ascund în ea, că sigur găseam o soluție de ieșire.

Era beznă în debara, nici până astăzi nu este bec. Când se lua lumina, destul de des prin anii ’90, în debara găseam tot timpul salvarea. 2 lumânări mari, cred că de la botezul subsematului sau al soră-mii, pe care le aprindeam să putem relua viață cu un ochi de lumină.

Mă întrebăm de ce se întâmplă asta așa des. Stăteam pe balcon și urmăream oamenii de la Electrica care nu mai apăreau la panou. Îi învinovățeam pentru pauza de la viața normală, pentru întreruperea de la confort, pentru același subiect de discuție repetat și superficial. Îmi imaginam cum mă alătur altor vecini revoltați și mergem să ne cerem drepturile în față panoului electric debusolat.

Într-o vară, după ce am mai crescut și am cunoscut viața cu mai mult sau mai puțin confort, am ajuns într-un loc, Izvorul Alb îi spune. Un cătun cocoțat pe o parte din dealurile care înconjoară lacul de acumulare Izovorul Muntelui. O zonă puțin umblată și retrasă, unde auzi de la localnici că ursul trece lacul înot doar ca să mănânce mere din singurul măr din ogradă. Casele acolo sunt rare, la distanță de cam 5 km una de cealaltă, iar majoritatea sunt părăsite de bătrânețe. Totuși, după un drum de TAF pe care am încurajat o Dacie să nu-și lase amprente cu baia de ulei, am întâlnit un om. O bătrână care locuia acolo doar cu un băț și un pechinez. O cunoșteau mai bine cealaltă familie cu care am mers, noi ne-am cunoscut pentru prima dată, însă era o femeie primitoare și cu multe de povestit. I-am inspectat curios ograda, grădina, cerdacul și drumul până la lac. Parcă se întâmpla totul într-o carte din care citeam cu voce tare și proeictam metaforele unui peisaj de poveste chiar în fața mea. Am ascultat din viața ei, am făcut un grătar ușor și i-am spus hotărât că sigur o să mai revenim, măcar să-i aducem un ulei, o făină ceva. Nu am mai apucat, iar din câte am aflat, casa a devenit părăsită.

Am plecat atunci de acolo cu o imagine pe care la momentul în care se lua lumina acasă nu mi-o puteam închipui. Am realizat că nu sunt povești, oamenii chiar trăiesc o viață în case complet izolate, fără curent electric, fără apă, fără Wi-fi, fără nimic din ce azi mi se pare firesc.

Vara asta l-am cunoscut pe Iulian, unul dintre dacioții care au plecat cu o Dacia 1310 până în Mongolia în vara lui 2012. De fapt, un tren și un naș mi-au dat ocazia să-l cunosc. E genul ală de om care dacă stă întâmplător lângă tine și vede cum nașul te scoate afară din tren fără bagaj, într-o gară aproape pustie, face tot posibilul să acționeze într-un sens constructiv și e în stare să te ajute cu orice trebuie pentru a face dreptate. Dar ăsta e un alt episod.

Iulian a ajuns și el ca mine într-un loc cocoțat în munți unde nu a găsit lumină. I-a plăcut mult acolo și a tot povestit despre asta, însă tot întorcându-se în Ursici, s-a gândit să acționeze, că asta știe cel mai bine, indiferent de ce ar ieși. Ideea lui nu este să înainteze cu planul de racordare al caselor la rețeaua de electricitate, care s-a încurcat mulți ani în alocarea resurselor și alte dificultăți financiare, ci să pună direct câte un panou solar la fiecare gospodărie din Ursici.

Un astfel de panou ar furniza lumină pentru o casă de oameni și ar costa 500 de euro cu totul inclus, bani pe care Iulian vrea să îi strangă prin crowdfunding, oferind diverse produse promoționale sau direct prin donații în contul asociației Free Miorița pe care el o conduce.

Cred că astăzi putem observa cele mai mari diferențe între adaptabilitatea oamenilor, chiar și la o distanță mică. Unii uită lumina aprinsă în birou toată noaptea, alții aprind opaițul pentru a face patul. Însă, tot astăzi, putem mult mai ușor să facem o mișcare și să acționăm. Prin distribuirea inițiativei, prin cumpărarea unor promoționale, prin donații sau prin plasarea banner-ului Lumină pentru Ursici pe bloguri. Hai să facem lumină și să mergem să vedem cu ochii noștri ce am schimbat.

sursa foto

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *